Din totdeauna mi-am dorit un copil dar până la 30 de ani nu am întâlnit bărbatul cu care să am curajul de a face acest pas… Apoi m-am măritat cu sufletul meu pereche și am decis să avem un băiețel care să fie zodie de apă ca și noi doi. După îndelungi chinuri și calcule minunea s-a întâmplat… Am avut o sarcină ușoară fără mari chinuri așa cum se întâmpla de obicei la mămicile mai în vârstă.
Am decis împreună cu medicul meu ginecolog că voi naște prin cezariană cu anestezie totală că să nu simt nimic iar când mă trezesc voi fi în salon și cu multe calmante ca să nu fiu prea mult traumatizată
Trebuia să nasc către sfârșitul lunii – totul era aranjat și pregătit: moașă, anestezistul, rezervă personală… tot.
La începutul lunii, când am fost la controlul obișnuit, s-a decis că trebuie să nasc atunci deoarece sarcina era la termen sau chiar depășită…
Mi se face anestezia totală dar după scurt timp mă trezesc în mijlocul operației în niște dureri cumplite… eu urlăm cât puteam iar ei mă felicitau că am un băiețel de 4 kg..nu se așteptau să mă trezesc atunci și nu erau pregătite calmantele decât în salon când ajungeam așa că a trebuit să suport cu stoicism totul…
Ca să fie totul “complet”, în momentul în care au vrut să mă mute de pe masă de operație pe patul cu care ajungeam în salon, cearceaful de care prinsese 4 persoane s-a rupt și am căzut…
Într-un final am ajuns în salon unde mi-au făcut toate calmantele care se puteau face dar care au avut efect cu mare întârziere… și am suportat alte dureri….
A doua zi mi s-a spus că dacă vreau să-mi văd copilul trebuie să mă dau jos din pat… cine a făcut operația de cezariană știe ce înseamnă asta… alte dureri de nedescris.
După ce m-am dat jos din pat… a venit soțul meu și ne-a fost adus băiețelul în rezervă… Doamne ce minune! Ce emoții copleșitoare! Ce ființă mică și minunată!!
A treia zi merg să alăptez copilul deși nu aveam lapte… îl caut pe la toate nivelele și încep să întru în panică deoarece nu îl găsesc! Într-un final aflu că este la reanimare deoarece nu se simte bine!!
Mi se spune că bebele meu nu este bine deloc, că are grave probleme respiratorii și cu inima… deși cu o zi înainte când am stat cu el nu avea nimic…restul discursului nu l-am mai auzit deoarece se învârtea totul cu mine și curgeau transpirații reci pe tot corpul meu…
Am reușit să-l văd… tuburi, monitoare, perfuzii – Doamne ce s-a întâmplat cu bebele meu? Am început să plâng disperată și să arunc cu bani la toate persoanele care l-ar fi putut ajuta… 3 schimburi…
• De ce plângeți? mă întreabă medicul pediatru.
• Mi-e teamă că va muri…
• Cum să moară că nu are nimic… liniștiți-va.
Într-adevăr, în ziua următoare constat că bebele meu este în afară incubatorului și nu mai are nici un aparat sau perfuzie pe el… Întreb uimită cum și-a revenit atât de repede – mi se răspunde că au venit cazuri mai grave! – el nu are nevoie.
Mă bucur puțin chiar dacă totul este neclar… și când să zic și eu că s-a terminat calvarul doamna doctor îmi explică necesitatea unei punctii lombare pentru investigații mai ample … există riscuri…
Alte chinuri și dileme… se pare că mi-a venit laptele… o ce bucurie pentru micuțul meu… Întreb ce să fac și toată lumea întrebată, fără excepție, îmi arată cum să-mi strâng sănii pentru a colecta laptele… După infinite strângeri binevoitoare laptele nu-mi mai curge și sănii încep să mă doară cumplit… Mi se explică că această se datorează blocări canalelor și că trebuie să fac niște injecții pentru deblocarea lor… Le fac și pe acestea dar în afară de o hemoragie puternică… nimic.
După 4 zile de încercări mi se explică că am pierdut laptele ireversibil pe fond psihic… și chiar fac depresie.
Observ că toate femeile cu cezariană plecau acasă după 3-5 zile, însă eu după a 8-a zi eram tot acolo pe diverse teme și motive dar mai ales pentru că eram o pacienta generoasă și stăteam într-o rezervă plătită cu bani grei… iar doctorița pediatru era prea orgolioasă să accepte faptul că eu și soțul meu nu suntem de acord cu puncția lombară…
Într-un final soțul și-a impus punctul de vedere și ne-a scos din spital pe propria lui răspundere… cu discuții și semnături… cu jigniri și umilințe. Dar am scăpat amândoi cu bine!
Doctoriță pediatru a văzut la băiețel tot felul de boli grave ciudate și inexistente însă nu a văzut că are un picioruș întors – defect de poziție și că trebuie pus în ghips deoarece când îl atingi plânge tare…
La facultatea pe care dânsa a făcut-o nu a învățat la psihologie că o lăuză este predispusă la depresie psihică și trebuie menajata??? Cum poți spune unei mame – “copilul tău nu are nici o șansă???” iar după o “mică” atenție să spui că nu are nimic!!! Cum te poți juca cu nervi și viața unei mame și a unui copil??? Scenariul s-a repetat cu încă o mama care a născut prin cezariană în aceeași zi cu mine.
Ar fi multe de spus dar cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie totul iar eu sunt prea îndurerată pentru a retrăi din nou acest capitol care cu puțină atenție ar fi putut fi un eveniment fericit!
Trebuie însă să va spun că de la portar și până la femeia de servici suma minimă pentru care ești băgat în seama este 100.000 lei. Iar acest “sejur în infern” m-a costat peste 10 salarii medii pe economie.
Are rost să va spun că masa de seară a unei femei lăuze se poate compune din 2 felii de pâine, o jumătate de felie de parizer și o cană de ceai? Sau că, deși veți duce bebelușului scutece de unică folosință, el va fi tot îmbrăcat în scutec de cârpă – însă va fi tot murdar și tot ud? Sau că, pe tot parcursul șederii în maternitate, bebelușul dumneavoastră este sedat în fiecare noapte pentru a nu tulbură somnul asistentelor? Sau că…
Și că o coincidență, deși un binecunoscut autor român spune că nu există coincidențe: data nașterii a coincis cu data la care am avut moartea clinică cu ani de zile în urmă…
Am scris istoria unei nașteri care trebuia să fie perfectă pentru a mă elibera de toate traumele și pentru a trage un semnal de alarmă asupra situației din maternități.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare clipă că am scăpat fără urmări mai grave și că am un soț minunat care zi și noapte a fost lângă mine… altfel nu cred că vă mai puteam povesti acum!!!!
Cristina